Întuneric și Suferință

Bezna completă ce deține în al ei înterior toate posibilitățile creației noastre, întocmai creația divină. Nimicul ce conține totul nostru. Întunericul ce anunță Lumina ascunsă în structura dezmoleculizată a eternității. Potențialul complet al creației se află în întunericul de care temem. Pentru că ne sperie ceea ce ochii nu pot cuprinde, fără a da crezare ochiului ascuns în suflet ce vede totul, străbătând distanțe inimaginabile în timp și spațiu, căci timpul real nu există într-o eternitate ce încă se formează, dintr-un eter ce mereu se expande, fără limită, fără existență supusă legilor scrise de oameni. Întunericul este ceea ce este, fără a fi nimic, însă ce aduce tot ceea ce va fi să fie. Viață. Potențialul luminii!

Acesta este Întunericul primordial. Cel în care existența este purtată pe aripi de posibilitate. Însă mai există un intuneric, acela format într-un plan mai inferior. Întunericul format de noi. Acea materie ce opune rezistență constantă luminii noastre. Materie ușoară, ce devine suflul nostru prin alegerile făcute. Căci da, există alegeri, întocmai există întuneric și lumină. Există întunericul de jos întocmai exista întunericul de sus. Cum este Sus astfel este si Jos. Căci da, există dualitate. Există două fețe ale aceluiași astru. Există noapte, există zi. Există Îngerul Alb precum există Îngerul Negru. Există bine cum există rău. Totul format în noi, prin noi și pentru noi. Lumea Inferioară este la fel de posibilă cum este Lumea Superioară. Căci există Real și Ireal. Există Materie cum există Spirit. Este real liberul arbitru. Căci prin el ne făurim întreaga existență. Aici și Acolo.

Întunericul cuprins în făptura noastră împiedică ascensul spre lumina din care ne-am creat. Căci din Pamânt ești creat și acolo te vei întoarce. Din Lumină îți este sufletul plămădit, și acolo este casa ta, spre casa te vei indrepta mereu. Însă în lumea materiei, lupta spiritului este aprigă, căci forțele se luptă în chiar interiorul tău și astfel obosești și te pierzi lesne. Căci vrei să vezi prin Întuneric. Căci ai nevoie de o rază de lumină spre a ști către unde te îndrepți. De aceea trebuie să privești în al tău interior. Căci acolo vei găsi o Lumină ce nicicând nu piere. Există, cel mai adesea, îmbrăcată în ceața neagră a unui Intuneric făurit chiar de tine însuți. Un Întuneric ce vrea să închidă dorința ta de înălțare. Pentru a te osteni. Pentru a-ți mina orice căutare a Luminii.  Spre a privi mereu in Jos, când drumul tău mereu este în Sus.

Îi dăm chip Întunericului nostru, căci așa am fost educați, însă niciodata nu se rostește ceea ce nu deține suflet. Este doar materie ce prinde contur, însă căruia îi lipsește trupul și suflarea vieții. Întunericul metamorfozat nu există în planul realității noastre. Prinde formă prin ale noastre gânduri, verbe și acțiuni. Energie ce se mișcă fără încetare, întocmai Universul este în permanentă transformare, pentru că nu este limitat de nicio lege sau forță. Gândul nostru poate fi oprit, verbul nostru poate fi transformat, acțiunile noastre pot fi limitate. Pentru că există alegere. Libertatea de a alege. Libertatea de a simți și a trăi Lumina. Libertatea de a ne forma propriul nostru Întuneric.

Am fost instruiți a crede. În acel Divin venit din oameni. În acea istorie ce încântă mințile atâtor generații, o poveste ce se transmite în ultimele două milenii. Este bine a crede. Este frumos a ști că există ceva superior nouă. Minunea creației ne apare în fiecare zi, la fiecare pas, la fiecare răsuflare. Căci există peste tot. În oameni. În jurul oamenilor. În natura. În șoapta vântului prin care trecem nepăsători. Acolo, în strălucirea boltei plină cu aștri. Venele pline de viață a oricărei surse de apă, este frumusețea ce ne susține și ne învață. Dar am orbit de atât privit în gol. Nu mai știm a asculta natura ce ne încântă cu mii glasuri, purtătoare de acel Adevăr pe care îl căutăm. Și astfel ne pierdem și încercăm adevăruri făurite din Întuneric. Permanentizăm simțurile noastre reduse pentru că astfel știm a urma ritmul impus de efectul necontrolat a unei conștiințe moarte.

Pentru a răzbate Întunericul etern, Tatăl a format punctul de lumină, devenind axa primordială. Tatăl a format pe Mama, materia ce a renăscut în mișcări ciclice de-a lungul axei primordiale. Materia s-a dezvoltat, s-a transformat, s-a așezat în formele primordiale, șlefuind perfecțiunea Tatălui prin sfere și triunghiuri. Astfel Lumile au început a se forma, împânzind vechiul Întuneric de aștri ce ne fac de protectori. Din iubirea de Lumină, prin acceptarea Întunericului, s-a format Fiul/Fiica prin Mama, și nu din Mamă, devenind reală lumea noastră, extrasă din imensitatea posibilităților, susține Viața din nimicul rezervat în bezna totală. Căci Totul din Nimic s-a creat, prin însuși acel Tot deja preexistent la nivelul conceptual într-o imensitate ce s-a creat singură din ireală și inexistentă, în real și existență.

Făpturi stranii suntem. Obligându-ne pe noi înșine să rămânem împotmoliți în negrul unei energii ce ne împiedică sufletul și mintea să se ridice spre lumină. Ne opintim să rămânem mici, când noi suntem creați pentru mărire și glorie. Înclaustrați în mica noastră lume, dimensiune pe care doar mintea noastră o controlează, suntem creatorii propriei realități.

Pornind de la date simple, vom spune că uităm repede de Lumina Divină, Dumnezeu și al Lui Alai, de puritatea albului regăsit în mijlocul unei lumini divine. Ne îndreptăm spre divinitate, indiferent sub ce formă, cel mai adesea sub forma ce ne este mai lesne a înțelege, doar pentru a renunța la ea. Ne apropiem de Ea, când realitatea, aceeași structură pe care noi am posibilitat-o prin comportamente, cuvinte și gânduri, devine grea și îndurerată. Atunci când durerea ne călăuzește pașii, și precum orbii, ce își primesc șansa de a recăpăta simțul pierdut, ne dăm seama că există mai mult decât ceea ce știam. Există frumusețe, divinitate, Dzeu. Există ispășire și iertare divină. Există calm și bine, există înțelegere și cunoaștere. Există Înțelepciunea ce ne ridică pe umerii ei fragili pentru a ne arată un fragment din propria Creație Divină. Atunci, în mijlocul durerii și a suferinței, atunci când suntem pierduți, Credem. Atunci, Vedem.

Însă, curând răul nostru trece, căci Lumina ne spală cu stropii ei plini de viață. Curând durerea ne eliberează. Curând ne săturăm de lacrimi și de greu. Și astfel, curând, uităm.

Uităm divinul, liniștea, calmul. Uităm de Dzeu și de acea lumină ce ne-a ridicat iar privirea din pământul rece. Și devenim iar orbi. Căci nu mai avem nevoie a crede. Uităm. Și ne orbim în propria noastră realitate măruntă.

Devenim iar orbi, ciocnindu-ne între noi, de tot atâtea suflete fără lumină precum dureri lăsate pe pământ, formate de însăși sufletele noastre. Ne coborâm privirea din văzduhul ce ne-a îmbrățișat când materia nu mai voia să o facă, și ne aruncăm în sclavia unei nanosecunde din Timpul Universal, timp ce pentru noi devine zile, și ani. Și dănțuim, și judecăm, și lăsăm mintea noastră să ne facă din suflet o victimă. O altă victimă. Încă o victimă. Aceeași victimă ce nu știe cum să se ridice.

Stăruim în boala noastră, în mlaștina unei ignoranțe absolute. Ne învăluim în energia formativă a unei lumi ce nu evoluează, ci doar stagnează într-un etern purgatoriu.

Iar gândim, acționăm și verbalizăm negrul ce ne înconjoară. Iar devine lumina noastră lipsită de lumină. Iar uităm și ne bucură uitarea. Apoi ne doare iar. Apoi iar durerea revine. Apoi iar ne ridicăm proprii demoni și îi ținem în brațe căci am devenit sclavii unei lumi menite a ne forma în negrul durerii. Pentru că avem mereu posibilitatea de a ne înalța. Însă, este atât de grea urcarea. Atât de multe obstacole în drum, încât ne dăm obosiți prea lesne. Prea des spunem că nu mai avem mult.

Căci uităm des. Uităm calea deja parcursă. Uităm liniștea și binele regăsite în mijlocul unei disperări. Uităm că am suferit. Însă acea durere neagră revine. Căci totul este cuprins în zalele aceleași sfere ce ne înconjoară materia din noi. Suntem supuși acelorași energii ce se repetă mereu ca într-un sirag de ADN, o rețea de fapte și gânduri ce ne oferă șansa de a deveni mai buni, de a urca în propria sferă. Însă uităm. Și ne abatem iar de la lumină.

Uităm și apoi iar plângem cu sufletul plin de amar.

Uităm că durerea noastră se eliberează în jurul nostru, și astfel umplem de durere făpturi nevinovate, ce ajung să plângă durerea noastră oarbă. Și astfel ne contaminăm unii pe alții cu aceeași boală ce ne orbește sufletul și mintea, același amar ce ne face să revenim la lumină doar când avem nevoie.

Suntem egoiști cu însăși ființa noastră. Suntem proprii noștri dușmani căci alegem să trăim acele nanosecunde cu atâta uitare, încât pedepsim tot divinul din noi și divinul din ceilalți.

Căci, uităm. Divinul, magia, energia și uităm Dzeul din noi.

Uităm. Căci orbim sufletul privind oglinda înșelătoare a materiei corupte din purgatoriul nostru.

Ochiul divin privește și plânge peste noi. Ne arde pielea sufletului când simțim tristețea Celui Divin. Ne arde precum apa vie arde demonii creați de noi. Lăsăm bezna să ne cuprindă prea lesne. Căci este beznă peste toți. Lumina pare a fi atât de departe.

Doar de am ridica palmele noastre. Doar de le-am așeza pe piept. Acolo, sub acea bătaie a unei inimi mortale, acolo zvâcnește lumina noastră. Însă, este distanța cea mai lungă. Materie și suflet. Calea spre noi înșine. Calea Luminii…

M.

Advertisements