Răsărit și Lumină

Bazăm dorința noastră de a găsi Divinitatea și Sfințenia, acel motiv ce ne oferă motivul propriei nașteri, pe aspecte externe ființei noastre. Căci astfel ne-am lăsat învățați.

Căutăm cu ardoare răspunsuri la întrebări existențialiste în tot ce întâlnim în calea aceasta ce pare lungă, calea vieții noastre. Ne minunăm de exemplele vii ale frumuseții divine.

Dar evităm a privi spre noi. Este mai lesne să abandonăm căutarea noastră pe cauze externe. Mai simplu de înțeles și acceptat că noi nu suntem vinovați cu nimic și totul ne este dat, și atât.

Există atâta frumusețe în jurul nostru, de care noi ne pierdem. Căci nu cuprindem a înțelege că acea frumusețe vine din noi, din ale noastre suflete, din acea lumină divină ce ne-a dat  viață. Ne înspăimântăm în fața urâtului din jurul nostru, temem durerea și suferința, fără a ne înțelepți că acel urât tot de noi înșine este făurit.

Adevărul nostru se așterne în fața ochilor, însă nu cuprindem a înțelege că Adevărul se poate cunoaște din interior către exterior. Doar cu ochii sufletului cuprindem realitatea și unicul nostru Adevăr. Doar prin lumina divină ce licărește ușor în ale noastre inimi, devenim ființele iubite de Creator.

Când Soarele răsare, întâi văzduhul se pregătește. Orizontul își așează eterul pentru a primi culoarea, lumina și prezența astrului iubit. Orice răsărit este un nou început. Un început ce vine după noapte și întuneric. Orice început este o minune. Însă o înaintare spre necunoscut, aduce temere în noi. Totuși acea înaintare spre necunoscut, acei pași ce se formează în liniștea unei vieți ce nu ne permite lesne să ascultăm tăcerea. Ne face să uităm cât de frumos este orice început. Și ne face să ne afundăm în urâțenia oricărui sfărșit. Prin răsărit. Prin acest astru, prin această sferă ce se ridică deasupra orizontului nostru pentru a lumina calea pașilor noștri în lumea plină de suflete, idei, speranțe și dorințe. Ar trebui să răsară speranța, iubirea și crezul. Întocmai răsare această sferă. În fiecare zi același astru, dar nu același răsărit. Fiecare început ce pare identic cu cel anterior, însă nimic nu este la fel. Însă nimic nu este la fel.

Privește răsăritul cu ochii larg deschiși, apoi simte-l închizând ochii tăi, și lasă imaginea să se formeze în interiorul tău. Respiră clipele în care Soarele se agață de văzduh spre a renaște încă o zi. Astfel vei simți formarea răsăritului în pieptul tău, când ochii tăi închiși te vor ajuta să vezi mai mult, atunci vei fi pășit pe o primă treaptă a cunoașterii luminii. Acea lumină ce strigă fără ecou la tine să o asculți. Acea flacără ce trăiește în tine și prin tine.

Prima zi a fost lumină. Și a fost bine. A fost frumos. Căci astfel s-a despărțit întunericul, prin acel prim punct de lumină, acea rază ce a străbătut imensitatea necunoscută a beznei fără limită. Iar raza de lumină a format materia, în acel prim proces al creației. Din inexistență, existența a devenit posibilă. Din nimic, totul a devenit posibil. Și astfel s-a creat prima etapă, primul răsărit, din acel întuneric pretutindeni existent.
Astfel a fost lumină. Și a fost frumos. Și a fost bine. Astfel știe Lumina a străbate întunericul, dintr-un punct ce formează axa inițială, întâlnind materia ce o transformă în cea mai frumoasă sferă. Și astfel începutul este posibil. Răsăritul devine unul.

De la răsărit începe a se forma viața și realitatea noastră. Răsăritul vieții pământene prin minunea actului nașterii. Răsăritele zilelor noastre prilej de a pătrunde mai departe de realitatea ireal construită prin noi. Răsăritele începuturilor de capitol. Alegeri ce constant sunt ale noastre se revarsă în capitole din marea carte scrisă de noi înșine. Mereu aceeași structură. Mereu un început deja anunțat. Însă este o singură carte. Acea carte a vieții. 

Petrecem timpul nostru în lumea dată nouă pentru a simți plinătatea vieții, căutând trinitatea sub a cărei puteri sperăm să găsim alinare, înțelegere și iertare. Dorim să cunoaștem o putere superioară capacităților noastre, pentru a ne supune ei, și pentru a ne expia greșelile. Ne este mai ușor a sprijini a noastră minte sub protecția unei trinități ce toate le cunoaște și toate le iartă. Ne simțim vegheați, iar când greșim cerem iertare, ca prin însăși cererea această fiind pe jumătate mântuiți. Ne învinovățim pe jumătate, căci există cealaltă parte, de natură divină, ce acceptă de bunăvoie greutatea noastră, indiferent de greșeală, indiferent de motiv.

Ceea ce nu cuprindem a înțelege este că acea Trinitate externalizată este proiecția Trinității din interiorul nostru. O forță energetică atât de imensă încât leagă toate sufletele, conștiințele și impulsurile noastre, într-un singur punct. Din nou apare această Alma Mundi. Punctul ce a făcut posibilă creația omului. Sursă a trăirilor, sentimentelor, dorințelor, frustrărilor, suferințelor noastre. Ea există în noi. Nucleul omenirii există în noi. Totul există în noi.

M.

Advertisements